Se poate afirma că mişcarea internaţională „Helsinki” a apărut datorită semnării la 1 august 1975 a Actului Final de la Helsin

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – piatra de temelie

a Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova

Ştefan Urîtu, doctor, conferenţiar,

Preşedintele Comitetului Helsinki

pentru Drepturile Omului din Moldova

Se poate afirma că mişcarea internaţională „Helsinki” a apărut datorită semnării la 1 august 1975 a Actului Final de la Helsinki. După cum se ştie, la acel moment existau două blocuri de state – Blocul capitalist şi Blocul socialist, între care avea loc „războiul rece”. Se ştie că fiecare din cele două blocuri , către acel moment acumulase materiale explozive, inclusiv arme nucleare capabile să distrugă cel puţin de ori Pământul. Conflictele militare care izbucneau ba într-un loc, ba în altul făcea să se vadă că nu se poate merge în continuare pe calea goanei înarmării şi a războiului rece, deoarece riscul de a produce o catastrofă mondială era destul de mare şi nici una dintre ţări sau personalităţi nu putea să-şi asume răspunderea pentru rezultatele acesteia. Era clar că trebuia să fie căutate şi aplicate alte măsuri şi garanţii netradiţionale. Anume de cele 35 de state care aparţineau celor două blocuri antagoniste au fost nevoite să se aşeze la masa de tratative, pentru prima dată la 3 iulie 1973 la Helsinki. Tratativele au continuat apoi la Geneva de la 18 septembrie 1973 până la 21 iulie 1975, în rezultatul cărora la întâi august 1975 a fost semnat Actul Final de la Helsinki.

La acel moment, conform Constituţiei, Uniunea Sovietică era o comunitate de ţări „independente, care benevol au dorit să constituie ceea ce atunci se numea URSS. Este cunoscut că populaţia de atunci nu avea dreptul nici măcar să-şi cunoască drepturile sale. Toată răspunderea şi-a asumat-o unicului partid politic - Partidul Comunist al URSS. Anume acest partid ave dreptul să decidă ce informaţie trebuie să cunoască populaţia şi de la ce gen de informaţii poporul trebuie să fie îngrădit. Anume de aceasta mijloacele mas-media electronice, cum ar fi radio Svoboda, Europa Liberă şi altele erau bruiate, pentru aceasta populaţia, deşi avea un nivel de trai foarte jos, trebuia să plătească impozite enorme, care mergeau la acoperirea cheltuielilor legate de „prevenirea influenţei ideologiei capitaliste asupra poporului sovietic”. Acum, la distanţa de aproape două decenii acea situaţie ni se pare un coşmar, se pare că aşa ceva era imposibil. Pentru tânăra generaţie pare incredibil ca un student, sau chiar un profesor universitar să fie exmatriculat/eliberat din funcţie sau chiar pus la închisoare pentru singurul motiv că a criticat conducerea ţării, sau că a pus la îndoială, cea ce se numea atunci „linia partidului”. Sute şi mii de vieţi omeneşti distruse doar pentru a demonstra „unitatea de nezdruncinat între poporul sovietic şi avangarda sa – Partidul Comunist al Uniuni Sovietice (PCUS). Nu era permis dreptul la întruniri şi manifestări paşnice altele, decât acelea pe care le organiza forţa motrice a societăţii – PCUS. Unicul drept şi obligaţie pe care o avea poporul era dreptul la muncă, dar care era plătită aşa, încât ziua oamenii munceau, iar noaptea furau ceea ce au produs ziua. Anume datorită acestui fenomen se crease impresia că oamenii trăiesc bine, chiar uneori apare şi nostalgie pentru acel regim, deşi mulţi dintre noi cunoaştem că puteai sta toată viaţa în rând pentru spaţiu locativ „gratuit”, iar la sfârşitul vieţii să fii exclus din acest rând pentru că corect înţelegi „linia politică a PCUS”.

Evident că populaţia URSS aştepta cu nerăbdare că după semnarea Actului Final de la Helsinki se vor produce anumite schimbări în linia PCUS, în sensul liberalizării vieţii publice, deoarece în Act pentru prima dată spune despre colaborare economică, tehnică şi socială între ţările blocurilor capitalist şi socialist. Pentru prima dată se spune despre schimbul de studenţi şi elevi şi ce e mai important pentru noi, ţările semnatare au recunoscut că drepturile omului nu sunt o chestiune internă doar a statului dat şi că alte state au dreptul să intervină în cazurile de violare masivă a drepturilor omului.

Anume gravele violări de drepturile omului iau făcut pe un grup de entuziaşti, oameni cu o bărbăţie de invidiat, printre care academicianul Andrei Saharov, Ludmila Alexeva, profesorul Iurii Orlov, Bukovski şi alţii să creadă că perioada persecuţiilor a luat sfârşit şi să creeze, exact peste 9 luni de la semnarea Actului, o primă asociaţie obştească independentă, care se numea Grupul Helsinki de la Moscova. Grupul era condus de Iurii Orlov, care în prezent este membru de onoare a Federaţiei Internaţionale Helsinki pentru Drepturile Omului, şi şi-a declarat drept scop monitorizarea modului în care statul, pe atunci URSS, îşi va onora obligaţiile asumate prin semnarea Actului Final de la Helsinki.

În foarte scurt timp acest Grup a fost arestat supus cercetărilor umilitoare, după care unii din ei cum ar fi Alexeeva, Bukovski, Soljeniţin au fost expulzaţi din ţară (dar au fost adăpostiţi de Statele Unite ale Americi), iar alţii, cum ar fi Andrei Saharov, Iurii Orlov au fost fie puşi în închisoare, fie internaţi în Siberia, deoarece datorită activităţii ştiinţifice pe care au avut-o cunoşteau lucruri, considerate drept secret de stat al URSS. Deşi propaganda sovietică a întreprins măsuri enorme pentru a discredita Grupul Helsinki de la Moscova, efectul acestor măsuri devinea tot mai contraproductiv şi consolida tot mai multe persoane în opoziţia politică a fostului regim.

Mai târziu grupuri asemănătoare celui de la Moscova au apărut şi în alte ţări ale Europe centrale şi de Vest şi, doar în 1982, ele au fondat federaţia Internaţională Helsinki pentru Drepturile Omului (în original International Helsinki Federation for Human Rights, sau IHF), care acum îşi are sediul la Vena, Austria şi întruneşte organizaţii similare din 44 de ţări.

Trebuie să menţionăm că la momentul apariţiei sale, la 15 ianuarie 1990, Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova[1] (CHDOM), nu numai că nu cunoştea despre existenţa IHF, dar nu cunoştea nici despre existenţa Actului Final de la Helsinki şi nici despre alte acte ale dreptului internaţional. Aveam doar o copie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, multiplicată clandestin de către Frontul Popular şi pe care o studiam cu atenţie şi precauţie la Tiraspol, unde şi a apărut pentru prima dată CHDOM.

Soarta CHDOM nu s-a deosebit cu mult de acea a Grupului Helsinki din Moscova. După mai multe încercări eşuate de a distruge organizaţia din interior, prin defăimare şi infiltrare de agenţi, serviciile speciale ale KGB – delegaţi la Tiraspol cu misiuni speciale au purces la răfuieli şi lichidări fizice. Deja la 6 martie 1992 a „dispărut” Anatolie Jivotkov – un adevărat luptător pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale. Anatolie a fost văzut în acea zi când era adus cu forţa la sediul miliţiei din Tiraspol, însă şeful izolatorului de atunci, Petrov, declară că el ar fi fost eliberat în termenul de 72 ore, cum prevede Codul de procedură penală a RSS Moldoveneşti. Noi declarăm false aceste declaraţii şi punem toată răspunderea pentru dispariţia lui Anatolie Jivotkov pe seama regimului autoproclamat la Tiraspol şi pe autorităţile federaţiei Ruse care alimentează şi susţine acest regim.

La 19 mai 1992 a dispărut Alexei Conovalov, viceprimar al satului Caragaşi şi membru al Comitetului pentru Drepturile Omului. Se cunoaşte că Alexei a fost luat de către Iurie Zatâka, la indicaţia lui Şevţov-Antiufev şi în luna septembrie 1992 a fost găsit într-o fântână din satul Copanca, având urme de violenţă, coastele rupte şi dinţii dezbătuţi. Deşi am adresat mai multe cereri către Procuratura Generală cu rugămintea de a investiga aceste cazuri până în prezent ele rămân a fi neglijate de către organele de drept ale Republici Moldova.

Ceva mai târziu la 2 iunie 1992 am fost arestat şi eu, după care ceilalţi 2 colegi ai noştri Anatol Cazacu şi Ion Coreţchi au fost nevoiţi să părăsească Tiraspolul. Anatol, fiind ukrainean a plecat în Ukraina, iar Ion Coreţchi a venit la Chiţinău. Deşi la acel moment organizaţia noastră nu era membru al IHF, ultima ca şi membrii Grupului Helsinki din Moscova au făcut multe pentru eliberarea mea din izolatorul de la Tiraspol - fapt, pentru care le mulţumesc şi pe această cale.

După eliberarea mea Comitetul a fost reconstituit cu ajutorul lui Gheorghe Ghimpu – unul dintre cei mai cunoscuţi deţinuţi politici ai regimului sovietic şi la 23 aprilie 1993 a fost înregistrat sub denumirea de Comitetul Helsinki pentru drepturile Omului. Deşi am fost invitaţi să devenim membri ai Federaţiei Internaţionale Helsinki, noi nu neam grăbit să facem acest lucru, deoarece eram îngrijoraţi ca nu cumva să pierdem din independenţa pe care o căpătasem, în comparaţie cu dictatura care domina în PCUS.

Mai bine de doi ani am participat la lucrările FIH în calitate de observator şi doar în 1995 am acceptat calitatea de membru al Federaţiei şi trebuie să menţionez că nu regretăm pentru aceasta. Zeci de activităţi comune, seminare, publicaţii schimb de experienţă-sunt doar unele din cele remarcabile.

În prezent CHDOM are sediul Central şi 4 filiale (la Bărţi, la Rezina, la Comrat şi la Tiraspol), în cadrul cărora sunt întruniţi peste 150 de membri activi şi voluntari. La Chişinău sunt 26 de angajaţi permanent şi 6 temporar, care implementează proiecte de monitorizare, promovare şi protecţie a drepturilor omului pe întreg teritoriul Republici Moldova, inclusiv şi mai ales pe teritoriul din Stânga nistrului, unde puterea de stat a fost uzurpată de persoane înarmate şi susţinute de Federaţia Rusă. La sediul Central din Chişinău activează o clinică juridică, care înregistrează circa 2000 plângeri în fiecare an, circa 1/3 dintre care sunt soluţionate deplin sau parţial prin utilizarea mecanismelor naţionale. Aproximativ o jumătate din cazurile câştigate de cetăţenii Republicii Moldova contra statului au fost prezentate sau pregătite cu participarea CHDOM.

____________

[1] La momentul apariţiei sale organizaţia care acum se numeşte Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova, se numea Comitetul pentru Drepturile Omului şi doar la 23 aprilie 1993 a fost înregistrat cu numele de Comitet Helsinki, deşi avea acelaşi scop-monitorizarea modului în care se respectă drepturile omului şi promovarea acestora pe toate căile legale.