Încă un tînăr a fost omorît în armata regimului de la Tiraspol

La fel ca şi regimul de la Tiraspol, armata aşa-zisei rmn este o structură anti-constituţională. Deci, refuzul de a fi încadrat în formaţiunile militare ilegale, e un lucru firesc. De remarcat, însă, că pe cît e de firesc, pe atît e şi de periculos. Or, Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova, dispune de mai multe exemple, ce demonstrează că mobilizarea în armata autoproclamatei rmn este forţată, iar cei care nu reuşesc să scape de înrolare în oastea ilegală, ajung într-un mediu inuman, unde domină teroarea, cruzimea şi anarhia. Atît refuzul de a servi unui regim criminal, precum şi tratamentul inuman şi degradant caracteristic pentru aşa-zisa armată de la Tiraspol, îi face pe tinerii noştri să dezerteze. Această decizie, însă, uneori e fatală pentru ei.

Drept confirmare a afirmaţiei de mai sus poate servi cazul lui Eugen Kolobîşko, un tînăr de 19 ani, locuitor al oraşului Tiraspol. Fiind înrolat în aşa-zisa armată transnistreană, nemaifiind în stare să suporte acele condiţii inumane, el personal, precum şi părinţii lui, de nenumărate ori i-au informat pe comandanţii unităţii despre teroarea morală şi fizică ce domină în subdiviziunea respectivă. Ofiţerii erau la curent cu starea de lucruri, dar nu au întreprins nimic pentru a curma desfrîul şi bătaia de joc. Aceştia au bătut alarma doar după ce ostaşul în cauză a părăsit unitatea. Alarmarea, însă, nu a generat careva măsuri de redresare a situaţiei, ba dimpotrivă, vinovat de toate relele s-a dovedit a fi chiar ostaşul E. Kolobîşko. De către procuratura militară a rmn a fost intentat şi un dosar penal pe numele lui E. Kolobîşko. Apoi, adus în unitate, el, chipurile, se eschiva de la prezentarea în instanţă de judecată, lucru care este absolut neverosimil. Atitudinea faţă de acest „răzvrătit” a devenit şi mai drastică. De aceea, E. Kolobîşko a părăsit din nou unitatea. De această dată pentru totdeauna, deoarece curînd cadavrul lui a fost găsit în rîul Nistru.

Toate acestea reies nu doar din mărturiile băiatului, făcute părinţilor, cărora la ultima întrevedere le-a spus că viaţa lui e în pericol, că maltratările au ajuns să fie insuportabile, ci şi din multitudinea de echimoze pe tot corpul, despre care tatăl—I. Kolobîşko, de asemenea i-a informat şi pe ofiţeri, dar şi pe reprezentanţii aşa-ziselor organe de drept. Din spusele tatălui, din momentul în care băiatul a depus jurămîntul, s-a început un adevărat calvar pentru fiul lui. Camarazii mai mari mereu îl storceau de bani, îl băteau şi îl insultau. „La începutul lunii octombrie, după ce nu a mai putut suporta toate chinurile din armată, el a evadat din unitatea militară, spunând că trebuie să se ascundă, deoarece vor încerca să-l caute. Când a venit acasă a spus că dacă nu fugea din unitate, atunci ei erau să-l ucidă. Era plin de vînătăi, pe corpul lui erau urme de violenţă, provocate în urma mai multor lovituri” spune tatăl băiatului.

De altfel, la constatarea identităţii cadavrului depistat în rîul Nistru, de asemenea s-a purces doar la insistenţa părinţilor, care în cele din urmă, au fost nevoiţi să plătească personal expertizele efectuate peste hotare. Justiţia transnistreană, însă, cît şi comandamentul unităţii militare, nu au întreprins nici o măsură pentru a-l căuta pe ostaşul dispărut. Nici chiar atunci, cînd la televizor a fost anunţat că tînărul depistat în Nistru era îmbrăcat în uniformă militară, nimeni nu a încercat să stabilească dacă decedatul nu e ostaşul dispărut.

De aici putem conchide că indiferenţa ofiţerilor oastei banditeşti faţă de cei înrolaţi (în mare parte cu forţa) e la cota maximă. Or, cum poate fi altfel calificat calmul timp de două luni în cazul dispariţiei unui soldat. De asemenea, poate fi trasă şi altă concluzie, nu mai puţin verosimilă decît precedenta: pasivitatea celor care trebuiau să acţioneze ar putea fi explicată prin faptul că „dispariţia” lui E.Kolobîşko a fost programată. Fiind la curent cu acest lucru, ofiţerii din unitate, fireşte, au considerat inutil să bată alarma.

Important e şi faptul că nimeni nu poate afirma că E.Kolobîşko a dezertat, de aceea nu excludem că el ar fi putut fi luat sau chemat la „discuţie” în instanţele regimului anticonstituţional, căruia acesta i s-a opus a mai sluji. Posibil că moartea tînărului să fi survenit anume în urma unor asemenea măsuri de „educaţie patriotico-militară”.

De remarcat, că deşi locuia la Tiraspol, E. Kolobişko, era cetăţean al Ucrainei, ceea ce l-a determinat ca, de mai multe ori şi el, şi părinţii lui, să ceară a fi transferat cu serviciul în armata Ucrainei. Acest fapt, însă, ar fi creat un precedent nedorit de către autorităţile de la Tiraspol. Reieşind din acest considerent, întrevedem aici şi un moment ce ne face să credem că în cazul unei eventuale întemniţări de către „legiuitorii” transnistreni în vestitele subsoluri, unde ar fi putut fi torturat şi chiar omorît tînărul în cauză, călăii s-au debarasat de cadavru şi pentru a evita, ulterior, urmările generate de faptul că asasinatul era cetăţean al altui stat. La insistenţa CHDOM, Procuratura Generală a RM a intentat un dosar penal, urmînd ca, în baza acestuia, să fie efectuate investigaţiile necesare.

Spre regret, nici organele constituţionale n-au reacţionat în modul cel mai adecvat, invocîndu-se binecunoscutul motiv că organele de drept ale Moldovei nu au acces pe teritoriul Transnistriei. Afirmaţia ar avea temei în cazul în care anchetatorii ar fi binevoit să iasă din oficiu şi ar fi intenţionat să ajungă la Tiraspol, lucru care, de fapt, nu s-a întîmplat.

Nejustificînd nicidecum regimul de la Tiraspol, constatăm, totuşi, că de o parte din vină, în nesoluţionarea cazului lui E. Kolobîşko o poartă şi organele de stat constituţionale ale Moldovei, precum şi Federaţia Rusă, care ne încumetăm a afirma că poartă vina de bază de fărădelegile ce au loc în Transnistria, deoarece anume Federaţia Rusă este sursa ce finanţează, înarmează şi susţine moral acest regim criminal.

Constatăm, de asemenea, că reieşind din cele expuse în Acordul din 1992, prin care se garanta securitatea mărfurilor şi a persoanelor, nu are nici o valoare şi că toate părţile (Transnistria, Republica Moldova şi Federaţia Rusă) sunt la fel de inerte, lucru care nicidecum nu poate fi tolerat.

Cine concret l-a aruncat în apă pe E. Kolobîşko rămîne deocamdată o enigmă, cert, însă, e faptul că principalul vinovat de moartea acestui tînăr e regimul banditesc de la Tiraspol, care stimulează criminalitatea, favorizează tratamentul inuman şi degradant al unor elemente infracţionale faţă de alte persoane, sfidează totalmente cel mai elementar drept al omului – Dreptul la viaţă.